The Young Pope

N-am mai scris de mult o recenzie și asta pentru că nu am mai văzut de mult ceva demn de umila mea apreciere.

Glumesc, am mai văzut filme bune (cred), dar și seriale, cum ar fi Taboo, dar despre Taboo vorbește prea multă lume.

The Young Pope așadar, este un serial ușor atipic despre Vatican și Biserica Catolică deoarece așteptările publicului sunt probabil altele. Eu, de exemplu, care am văzut ambele seriale Borgia și aproape că am citit Păcatele familie Borgia de Sarah Bower, mă așteptam de la serialul ăsta la cele mai picante intrigi de la Vatican, la orgii monstruase, la crime perfecte, la taboo-ul Bisericii Catolice (oh shame on me!).

Și când colo ce să vezi? Jude Law interpretândul pe tânărul papă Lenny Belardo, un papă neconvențional pentru clerul instituției citate mai sus… Serios, omul e considerat un sfânt de cei care îl iubesc. Lenny are 47 de ani și nu are trecut, nu are niciun cadavru în dulap, e frumos de rupe inimi în bucați, dar nimeni nu a reușit să stabilească încă dacă e gay sau hetero pentru că…. surpriză!! Nu a cunoscut păcatul trupesc, nu există nici o mărturie a împreunării fizice cu vreo ființă.

Tânărul Papa Pius XIII e un personaj seducător, inteligent, abil, mereu cu un pas înaintea cardinalilor ce vor să-l compromită în dulcele stil roman, este extrem de discret pentru cineva cu atâta putere în mână, arogant, șiret, dar mai presus de toate el este un om…

Un om care are vicii și pasiuni, îndoieli și credințe; un papă care fumează fără să se ascundă, care bea Coca Cola Zero with Cherry, joacă biliard, si face glume… Ah, și era să uit… Tânărul papă se îndoiește de existența lui Dumnezeu!

Serialul, din puctul meu de vedere merită o continuare, merită o dezvoltare a poveștii pentru că e realizat foarte atentent. În jurul lui Lenny gravitează atât de multe contradicții, intrigi ecleziastice și politice, scene picante dar și emoționante încât, mie cel puțin mi-a stârnit curiozitatea.

The Young Pope este mai mult decât un serial despre Vatican, este mai degrabă un serial care îndeamnă la meditație, îndeamnă la a cugeta asupra a două chestiuni primordiale aș spune eu, păcat și virtute? Există ele? Care este diferența dintre ele? Cine le delimitează? Sau există vreo limită între cele două?

Anunțuri

Departamentul de resurse inumane

Probabil cei care mă cunosc știu despre mine că la un moment dat am început un master în resurse umane, master pe care nu am mai reușit să-l finalizez pentru că jobul pe care l-am avut în paralel mi-a ocupat cam tot timpul și mi-a consumat toată energia.

blah blah blah

Imediat după începerea acestui master am început să aud diverse personaje înjurând oamenii care muncesc în resurse umane, dar mi-am zis… meh…hateri! Eu pot fi mai bună(Eu pe atunci având un job de duzină într-o multinațională, aspirând totuși la un job în HR).

Și am aspirat mult și bine până m-am înecat cu praful aruncat în ochi de tipele de HR. Nu vreau să par sexistă, misogină sau hater-iță, dar majoritatea membrilor departamentului de resurse (in)umane sunt femei… Iar dacă mai găsești un bărbat pe acolo atunci este posibil ca el să fi greșit cu ceva în viață… #Funnyme! Anyway… în ultimii doi ani, interacțiunea mea cu tipele de HR a fost una destul de bizară, realizată mai mult prin niște mail-uri vagi și lipsite de logică (majoritatea erau tamplate-uri…. da în limba română!!!!), trimise fix înainte să plece ele în pauza de masă sau la dracul în praznic, știu ele unde….. Și ca orice muritor de rând mă întrebam: ce e neînregulă cu mine? Sunt eu oare singura care le găsește pe fetele astea așa…bătute în cap încă din perioada embrionară? 

Lăsând deoparte faptul că lucram într-o firmă de IT unde se încă se practică o formă de corporatism moldav și primitiv, am încercat să îmi dau seama ce e greșit cu ele… De unde atitudinea astea de superioritate și jemenficheism dusă la extrem vis-à-vis de restul angajaților? Unde își fac ele nevoile de se fac că plouă când le ceri o explicație? Sunt toată luna la monstruație? Chiar nu știu să vorbească frumos?

N-am aflat…. Nu atunci când am început să-mi pun problema… pic-human-resources-cover-2x

Curajoasă de fel, am aplicat la un job în resurse umane. M-a sunat o tanti, m-a chemat la interviu, m-am dus… Am stat de vorbă cu ea vreo 90 de minute… Parcă am vorbit cu mama prietenei mele cele mai bune…. Discuție cât se poate de prietenoasă și dătătoare de speranță (pentru mine mai ales). La final numai nu ne-am îmbrățișat: mi-a zis  că și-ar dori să fim colege, că în 2-3 zile mă va suna cineva de la București pentru validare, dar din partea ei am OK-ul…

Yeeeeey! Much yeeey! Nu am fost sunată… Nu în 2-3 zile, nici măcar în 2-3 săptămâni…. Am primit după 2 fucking luni un mail de la aceeași tipă cu care am stat de vorbă că nu sunt potrivită pentru postul respectiv…. Noooo? Tu vorbești serios? Nu mi-am dat seama….

Eu m-am călit cu astfel de răspunsuri, deși toți le au la fel și te mint cu zâmbetul pe buze fără nicio remușcare…. Nu îmi mai bat capul cu întrebări existențiale care încep cu de ce?. Problema mea este alta: cu ce ești tu superioară mie? De ce ai atitudinea asta? Cine îți dă puterea de a mă răscoli de trecut și viitor dacă nu vrei nimic de la viața mea? Și chiar și după ce mă angajez la tine în firmă, de ce continui să fi așa de…. ocupată și preocupată de propria persoană? Tu tragi sare de lămâie pe nas?

Știu că sunt naivă și încă sper la o lume mai bună, dar parcă pe birou scrie Resurse Umane… Și mai pot să înțeleg că orientarea firmei este către client și nu către angajat, dar măcar departamentul vostru ar putea să fie un pic mai uman, nu crezi? back_hr_1

Acum nu vreau să generalizez, nu toate tipele de HR sunt așa. Am întâlnit fete drăguțe pe care le-aș scoate la o cafea și o sesiune de shopping… Am întâlnit niște fete care își fac treaba foarte bine, sunt foarte respectuase și care mi-au spus în față: îmi pare rău, nu ești ceea ce căutăm noi.Dar sunt o samă de oameni…. care pe lângă faptul că habar n-au ce fac, te mai încurcă în și mai multă birocrație și te pun pe drumuri…. doar așa de dragul menopauzei lor!

Ceea ce aș sublinia pe final ar fi că nu mai aspir la un job în HR, nu e de mine și oricum ceea ce muncesc acum nu are nicio legătură cu ceea ce am studiat….recent. Aspir totuși la o lume mai bună și la o umanizare a domnițelor de la HR… sau mai degrabă la o tranziție a departamentului de resurse inumane către resursele umane.

 

 


Cum îi explic eu lu` tanti Anicuța de pe uliță ce e outsourcingul?

outsource-personal-tasks

Eu sunt o fată de la țară… Dar care a avut oarecum posibilitatea de a pleca la oraș să învețe carte și să-și facă un rost în viață. Și ca o fată cuminte de le țară  care sunt, mai merg din când în când pe acasă, unde sunt privită de oamenii din sat ca un fel de cetățean de oanoare. Mmm…măgulitor într-un fel, dar dificil într-altul când vine vorba de a formula răspunsuri pe înțelesul oamenilor simpli de acolo.

Acum 5 ani, când eram proaspăt studentă, am venit într-un weekend acasă. Și pe uliță m-am întâlnit cu țața Mărioara lu` Ionică. Femeia, curioasă din fire, m-a luat la interogatoriu:

– Da shi faci? Di uni vii? 

Îi explic frumos că vin de la Iași, orașul în care sunt studentă.

– Șî la shi facultati înveț mata? 

Iar răspunsul meu inocent a fost:

– …la Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice!

Răspunsul meu nu doar că a bulversat-o pe țața Mărioara, dar tind să cred că a insultat-o chiar, pentru că s-a schimbat imediat la față, a făcut stânga-mprejur și dusă a fost, bodogănind despre faptul că tânăra generație nu mai are pic de respect față de oamenii în etate.

Timpul a trecut, școala s-a gătat, distrația s-a risipit pentru că am dat cu capul de viața reală. Lucru cât se poate de normal în fond. Și ca marea majoritate a tinerilor care au studiat o facultate din asta cu nume pompos și fără vreun rost în România am ajuns să lucrez într-o multinațională, unde fac….? Ați ghicit outsourcing! Nu mă plâng, nu-i rău, și oricum cineva trebuia s-o facă și p-asta…

Însă treaba asta a trebuit un pic explicată. Pentru că termenul nu e așa comun lumii de rând precum contabilitatea, medicina sau învațământul. Cu ai mei a fost simplu ca bună ziua! Bunicii mei au înțeles că eu lucrez cu niște calculatoare (deși ei sunt convinși că nu câștig cine știe ce și nu prea am bani de o pereche de blugi noi, nerupți).

În fine, săptămâna trecută am fost acasă. Și m-a trimis mama la alimentara din sat să-i cumpăr… chestii. Pe uliță mă întâlnesc cu tanti Anicuța, care fericită că mă vede după atâta timp, mă copleșește cu o căruță de întrebări:

 – Da shi fashi? Da un`tu dushi? Da uni măi trăiești? Da iești căsătoritâ? 

Încercând să respect ordinea întrebărilor, îi răspund că merg la magazin, că momentan trăiesc în Iași și nu, nu sunt căsătorită.

 – Da shi fashi în Ieși? Fashi școalî?

 – Nu tanti, am terminat școala. Acum lucrez.

 – Da shi lucrezi?

 – Lucrez la o firmă…. și atunci mă fâsticesc neștiind cum să îi răspund frumos și fără s-o jugnesc ca-n strofa de mai sus.

Zâm iegzact shi fashi?

Și aici panică-n tunel. Cum să îi explic eu lu`Anicuța de pe uliță ce fac eu la muncă? Că așa pot să-i zic că lucrez cu niște calculatoare, dar ea vrea exact să știe…

Mă scuz frumos, îi spun că mă așteaptă mama și o las în mijlocul uliței cu nedumerirea-n suflet. Vorba lu`Mărioara lu` Ionică: Digiaba făsheț facultăț dacâ nu știț sâ grăiț cu noi mosnegi…


Când umorul se stinge…

Se stinge umorul încet, încet ca o flacără plăpândă uitată în ger…

Ne moare comicul ăla autentic, sănătos. Ne mor figurile alea memorabile și poantele lor haioase… Ne moare umorul… Și odată cu umorul murim și noi pe dinăuntrul. Devenim niște corpuri fără viață, fără sens, fără direcție…

Ieri a încetat din viață Ioan Gyuri Pascu. S-a stins fix încontextul în care țara e pe cale să ardă, iar babele încă se piaptănă… Iar azi dimineață l-a urmat întru veșnicie Sebastian Papaiani.

*gyuri-pascu

Ne mor actorii… Se duc tăcuți către o altă scenă, către un public mai recunoscător poate… Ne lasă triști și goi pentru că nimeni nu pare să le ocupe locul pe scenă… Toată gloria adunată în timpul vieții și-o împachetează cuminți într-un cufăr și o iau cu ei… Iar nouă ne rămân doar amintirile și regretul că poate aprecierea noastră i-ar fi făcut nemuritori…

Odihniți-vă în pace suflete calde! Sper ca lumea spre care ați pășit să vă fie mai blândă…

sebastian-papaiani-819823l


Sibiu frumos

Sibiu1

Piața Mare din Sibiu (vedere din Turnul Sfatului)

Săptămâna trecută am vizitat Sibiul. A fost primul city break de anul acesta, și de departe cel mai așteptat.

Am auzit multe povești despre acest oraș al lui Hermann, despre bogăția culturală și istorică, despre toată magia care se învârte în jurul său și probabil asta m-a atras și m-a determinat să vizitez Sibiul.

E frumos Sibiul, e ca un basm. Pare desprins din altă lume, nu seamănă deloc cu ce am văzut până acum în România (recunosc, n-am văzut mult…). Însă seamănă mult cu ce am văzut trecând prin Ungaria și ce am întâlnit în Germania. Acea arhitectura a caselor, modul în care este organizat ceea ce reprezintă Centrul Vechi, străduțele mici și pietruite, toate par a fi bucăți de lume desprinse din basmele Fraților Grimm.

N-are rost să povestesc depre muzee, care apropo se merită vizitate și în afara Nopții Muzeelor; cum de altfel nu are rost să fac o comparație între Sibiu și oricare alt oraș pe care l-am vizitat până acum.

Însă pot să vă mai fac poftă, pot să vă trezesc puțin intereseul față de acest oraș povestindu-vă cât de plăcut este să rătăcești pe străduțe mici, să dai când peste o cramă, când peste un magazin de suveniruri, când peste o mâțucă morocănoasă ce se încruntă la poze. Pot să vă povestesc cum am traversat podul mincinoșilor de atâtea ori încât mi-a crescut nasul ca lui Pinocchio, pot să vă mai povestesc de feeria pe care o emană orașul noaptea, ce vibe plăcut are, sau despre priveliștea din Turnul Sfatului…

Mai vreau odată la Sibiu, dar mai vreau măcar o săptămână. Să pot să văd în tihnă Muzeu Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, să vizitez tot compexul muzeal Bruckenthal și eventual să mai rătăcesc prin labirintul Centrului Vechi.


Odiseea frustraților: #Suge-o

Stau întinsă pe un divan și citesc opera comicului sucevean Andrei Ciobanu, Suge-o Ramona!; pe fundal, în surdina se aude Ombladon cum îi dă diss lui Doc, lui Phane și lui Guess Who. Mai dau o pagină, mai vărs o lacrimă, mai sorb o gură de sifon și cuget îndelung la condiția omului de geniu în societatea contemporană.

Câte frustrări să fi adunat aceste suflete de au reușit să dea naștere la asemenea capodopere? Ce conștiință chinuită trebuie să aibă un tânăr ca Ciobanu, încât să-și dedice întrega operă de geniu iubirii sale neîmplinite? Câtă durere trebuie să-l macine zilnic pe Ombladon, de pur și simplu nu reușește să scrie despre nimic altceva decât despre Doc?  Cum nu poate societatea să înțeleagă că nu totul se rezumă la material? De ce trebuie să moară atâtea genii în mizerie și înecate în dejecțiile trustului Intact? Oh stai, am luat-o hegheș…

De ce, Doamne dacă exiști, nu oprești molima asta, care omoară tinere talente cu frustrări și nebăgare în seamă? Unde ești tu când lucrarea ta cea mai de preț, omul, moare de grija altuia? Cum poți lăsa tu oile astea pierdute să se piardă și mai tare în bălării? Cum???

*

Declar ziua de astăzi pierdută în bătălia pentru cultură. Azi port doliu pentru artă. Tot ce îmi mai rămâne este o firimitură de credință.  Credința că într-o zi, din bube, mucegaiuri şi noroi  se va naște o speranță și pentru cei de mâine.

 

ganditorul-auguste-rodin


Manifest pentru tăcere

Răceala mea e pe trecute și am început să am gust și miros. Am început să simt gustul puternic și amăui al ipocriziei și să simt miros de suflet sterp.

Vineri seara a avut loc o tragedie în București. Un incediu produs de un spectacol pirotehnic improvizat a distrus clubul Colectiv din capitală, a ucis 27 de tineri și a trimis în spital vreo 150. Un bilanț cumplit, sfâșietor care te face să îți pui instant întrebarea Dacă eram eu?.

Eu asta fac de 24 de ore. Mă gândesc ce-ar fi fost dacă ? pentru că majoritatea bodegilor pe care le frecventez în Iași prezintă un astfel de risc. Dar lăsând freamătul meu interior la o parte, am asistat neputincioasă la un festin al ciorilor din media care s-au luptat pentru senzațional, pentru poze cu cadavre, pentru mărturii devstatoare.

Pe de altă parte, în social media s-a dat bătălia pentru cine jelește mai amar. Cine își pune doliul mai repede la profil, ce club își anunță compasiunea față de victimile incediului prin donarea profitului dintr-o seară obișnuită de sâmbătă, ce club își închide ușa într-o seară profitabilă de sâmbătă, care e mai fanatic religios și are cea mai tare teorie conspirațională etc.

Ne batem joc fraților de noi. Ne căcăm pe noi cu stropi crezându-ne eroi cu mouse-ul în mână, în vreme ce eroii tăcuți din această tragedie au operat ca pe front, cu ce au avut. Au avut una din cele mai cumplite gărzi din cariera lor poate, au tăiat, au curățat și au cusut la loc carnea vie ce curgea de pe victime. Au uitat de salariul lor mizer, de condițiile josnice în care lucrează, au muncit pe brânci pentru a salva niște vieți. Și tot eroi sunt cei ce au cobărât în iad pentru a-i scoate pe acei oameni din flăcări. De fapt ei sunt eroii de zi cu zi pentru care vineri seara doar numărul victimelor a făcut diferența.

6889756-black-backgrounds

 

Stau și mă gândesc dacă victimile acestui incident  și-au găsit pacea mai repede, din cauză că regimul precedent l-a trecut repede sub tăcere. Pentru că dacă ar fi așa vreau să fac un apel la tăcere! Lăsați autoritățile să-și facă treaba, medicii să trateze acești amărâți, și familiile să jelească în liniște.

 

N.B. :

Departe de a fi o persoană religioasă, lăsați morții să-și îngroape morții lor!

 


%d blogeri au apreciat asta: